Uite ce voiam să-ți spun,
Viața ta și viața mea încep să semene una cu alta,
Gura ta și gura mea încep să semene una cu alta,
Ne apropiem la gesturi,
Avem ticuri comune,
Există cercetări medicale
Care stabilesc indubitabil
Că din motive
Neclare până la capăt
O conviețuire
E un mare atelier fotografic,
O conviețuire
Apropie mai mult ca o zămislire,
Mai mult ca o naștere,
Mai mult ca o pantomimă.
Mama și tata
Seamănă atât de mult
Că la bătrânețe nici nu mai știi
Care e mama, care e tata.
Astfel, și noi
Zi de zi semănăm tot mai mult,
iubindu-ne tot mai mult,
În așa fel încât
Ca și mama, ca și tata,
Ne vom stinge pe rând
Fără a se ști
Cine a murit,
Cine mai e viu,
În acest proces de tipizare,
În acest proces de asimilare,
Prin care trecem acum și noi
Împrumutându-ne trăsăturile,
Ticurile,
Devenind unul sau altul,
Un obiect fără utilitate.
Uite ce voiam să-ți spun,
Ne pândește pericolul
Că semănăm,.
Pentru că ne pândește pericolul
Că ne iubim,
Și eu când vorbesc cu tine
Cu mine vorbesc oglindă,
Și, vai, vor fi confiscate oglinzile
Pentru repetate
Operații de multiplicare.
Uite ce voiam să-ți spun,
Cu gura mea care seamănă
Cu gura ta,
Dacă nu mi-ai spune tu Tot așa, tot așa.
(Locuri comune, 1986)
Sensul versurilor
Piesa explorează tema pierderii de sine într-o relație profundă, unde partenerii ajung să se asemene atât de mult încât granițele dintre ei se estompează. Această asimilare reciprocă, deși născută din iubire, ridică întrebări despre individualitate și identitate.