Și dacă se întorc la matcă toate,
În țară, în cultură și în grai,
Din groapa morții lor nemeritate,
Se vor scula popoarele de cai.
Și vor veni în pas la primărie,
Să li se dea străvechiul drept la fân,
Chiar înhămați și chiar bătuți să fie,
Nedreptățiți mereu de un stăpân.
Dar să reintre-n circuitul vieții,
Să fie circumstanțiali de scop,
Să-i cânte-ndrăgostiții și poeții,
Cum bat în trap, cum saltă în galop.
Mai urcă-n turnul primăriei scaii,
Mai e urât pe drumul prăbușit,
Dar, pe pământ, cei mai frumoși sunt caii,
Pe care cu topoare i-au zdrobit.
I-au dat la porci și i-au făcut salamuri,
I-au despărțit de iepe și de mânji.
Însângerate, ultimele hamuri
Le-au îmbrăcat chiar ei, țărani constrânși.
La ce atâtea cinice motoare,
Atâta hohot straniu de metal,
Când nu se mai pătrunde fiecare
De nechezatul breaz al unui cal?
O lege nouă sângeră în sate,
Scumpetea scoate aur din mălai
Și, iată, se ridică peste toate,
Din crima contra lor, bătrânii cai.
Acceptă și povară și războaie,
Sunt pluguri sau sunt turme după ei,
Ei zboară, se târăsc sau se-ncovoaie,
Au coame libere sau poartă șei.
Dar nu mai rabdă moartea nici o clipă,
Copitele în fundul gropii ard,
Copiii care-i văd, deodată, țipă,
Se-aude nechezatul revanșard.
Și, vai, ar fi acestea toate bune,
Că reînvie caii îndrăzneți,
Dar ce tristețe, ce deșertăciune,
Nu mai există foștii călăreți.
Sunt morți de mult și nu mai au putere,
Cum caii au, de a mai învia,
Și-atunci, un cavaler tăcut le-o cere
Și doar țărâna lor se urcă-n șa.
Beau apă dintr-un jgheab de la fântână
Și, unde merg, nechează bun rămas,
Aleargă trist, purtând în șei țărână.
Ce cai! Ce călăreți! Ce parastas!
Sensul versurilor
Piesa deplânge soarta cailor, maltratați și uciși de oameni, dar care se ridică din morți pentru a cere dreptate. Călăreții, însă, au pierit și nu se mai pot bucura de această revanșă, astfel că doar țărâna lor mai poate călări.