Foaie verde de bujor,
Cine-a zis dorului dor
N-a grăit cuvânt ușor,
Ci-a fost mare ghicitor,
Că dorul și dragostea
Este-o boală foarte grea,
Că s-au legat și de mine
Și de-atunci n-o mai duc bine.
Cine-a lăsat dragostea
N-ar avea parte de ea,
Nici de soare și lumină,
Nici de cer cu lună plină,
Dragostea când intră-n om
E ca uscătura-n pom
Nu mai face vara flori
Și umbră la călători.
Ca o floare din grădină,
Ca o stea fără lumină
Inima mi-e supărată
Și de dor neîmpăcată,
Îl aștept pe neica-n poartă
Să-mpletim dragostea noastră
Jos în vale în zăvoi
Să ne iubim amândoi.
Ca o floare din grădină,
Inima de dor mi-e plină
Ca o stea pe cer senin
Sufletul de dor mi-e plin,
Aștept pe neicuța-n coastă
Să-mpletim dragostea noastră
Jos pe vale în zăvoi
Să ne iubim amândoi.
Cine-a cunoscut lumea
Și n-a aflat dragostea
Să nu se joace cu ea
Că dragostea-i boală grea
Că eu m-am jucat odată
Când eram micuță fată,
M-am jucat, n-am făcut bine,
Dorul s-a legat de mine.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă suferința provocată de dor și dragoste. Dragostea este prezentată ca o boală grea, iar dorul este o stare de neîmplinire și așteptare. Persoana își așteaptă iubitul pentru a-și uni destinele.