Frunză verde, fir mohor,
De-ar fi dorul călător
L-aș trimite seara-n zbor
La tine, neică, în pridvor
Să-l ții, neicuță, la tine,
Să nu-l mai trimiți la mine,
Că de dorul dumitale
Mi se pare noaptea mare.
Floarea crinului tânjește
Când o rupi de unde crește,
Tot așa tânjesc și eu,
Neicuță, de dorul tău,
Când ești, neică, lângă mine
Mă simt că trăiesc pe lume,
Cu nimeni nu te-aș schimba
Că mi-ești drag ca inima.
Privește-mă, neică, bine
Și vezi, poți trăi cu mine,
C-am să mă gătesc mireasă
Să mă duci la tine-acasă,
Hai, neică, să ne iubim,
Să nu ne mai despărțim,
Să fim tot alăturea
Cum e codrul cu iarba.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei fete față de persoana iubită. Ea își dorește ca dorul să fie un mesager care să ajungă la inima celui drag și speră la o iubire veșnică, asemenea legăturii dintre codru și iarbă.