Adrian Păunescu – Condamnat la Legendă

Nici nu m-am dat, nici nu mă dau la schimb,
Dar, peste orice tragică greșeală,
Sunt vinovat că n-am murit la timp,
Iar mie viața mea îmi e fatală.
Am opere în care să vă-ngrop,
Nenorociților fără rușine,
Dar nu sunt circumstanțial de scop,
Eu sunt un cauzal și-mi este bine.
Dacă muream, precum se aștepta,
V-ați fi-ngrozit de marea răzbunare
Și v-ar fi pedepsit legenda mea,
Dospită din instincte populare.
Trădați și pervertiți acest popor,
I-ați programat și i-ați adus minciuna,
Voiți să-l dați pe mâna tuturor
Și să-l falsificați pe totdeauna.
Din ce impulsuri, învoieli ați scos,
Când nici o bucurie nu mai este
Și nici măcar nu mai murim frumos,
Deposedați de ultima poveste?
Voi, prin altare, fără de motiv,
În goană după legitimitate,
Purtați un Dumnezeu decorativ,
Un fel de Moș Păcală, bun la toate.
Eu nu vă ies în cale cu nimic,
Dar vă detest cu ultima putere
Și-mi pare rău că n-am murit de mic,
Să n-am nici „bună ziua” a vă cere.
Sunt mult mai trist acum, decât eram,
Otrava arde-n lacrimile mele,
Când văd cum saltimbancii unui neam
Ar vrea ca de memorie să-l spele.
Eu știu ce-a fost, ce e și ce va fi
Și de aceea mai rămân în viață,
Ca martor al supremei murdării,
Ce mâine va ieși la suprafață.
Eu știu ce vreți, cu-această țară, voi,
Și-n toiul nopții ei, îi dau de știre
Că vreți s-o dați lui Stalin înapoi:
„Tovarășci Stalin, luați-o în primire!”.
Atâta tot și tragicei erori
De-a vă fi fost alăturea vreodată,
Cu umilință, de mai multe ori,
Mă smulg, spre a mă da în judecată.
Era mai bine dac-aș fi murit,
Dar nici acum nu-i prea târziu să fie,
Prin ștreang, prin glonț, prin drog sau prin cuțit,
Căderea mea – obștească bucurie.
Dar, după toate câte vor urma,
Nu vă gândiți că veți trăi în pace,
Veți fi-nvinovățiți de moartea mea
Și-o veți plăti, atât cât nici nu face.
Sunt enervant, cât încă mai sunt viu,
Mă legăn ca o fiară somnolentă,
Prin bietul vostru sângeros pariu,
Eu asta știu, dar după moarte știu,
Că sunt menit să vă devin legendă