Scriu blocuri și după blocuri zgârie nori
Ferestre lângă soare, lângă lună uneori
lângă unii călători aproape de meteori
și le scriu tot mai sus
devenind tot mai mic în fața lor
mă ascund în umbra lor
simplu pieton așteptând la semafor culori care nu mai vin
dar pe trecere mă car și mă duc să mă las într-un pas hoinar
retras în apartamentul meu încep să zgârii nori, încep să mă zgârie nori
încep să simt mirosul ploii
mirosul prafului de pe capote
mirosul prafului de pe comete și de pe coperte
în perete prind tablou cu influențe electrostatice și lumini sălbatice
în vitrină am deja machete dinamice ale orașului propus ce zgârie până sus
zgârii norii în răni adânci să curgă raze
zgârii norii, ridic pe schele de raze
zgârii visele și foile, ușa liftului și ploile, asfaltul și gradina și uzina și mașina.
după blocuri zgârie nori și după zgârieturi sunt sori
Eu vreau să zgârii norii ca păsările ce pot să atingă zorii
Mi-am zis că dacă tot m-apuc să mușc voi mușca nori
dacă tot m-apuc să îmi sting rănile le sting cu flori
Mi-ajunge atâta asfalt
Mi-ajunge atâta înalt
Mi-ajunge de la glezne până-n palma ce îmi plânge despre fierul ce îl strânge
zmeul zboară, omul fuge
mi-aminteau perechi de buze strângând chingile ce m-agățau de troleibuze și ganguri fluieră partruze
Eu mă-ntorc cu spatele și nopțile mă-nșală căci e aproape liniște
înc-un pas, haina-i ceață.
înc-un pas și am în față o cutie de chibrituri din ciment
și firimituri de viață
oare sunt, întreb și îmi răspund ‘nu știu’ tăcând
muribund
sau mai degrabă nou născând
ochi căscând
scânduri din asfalt călcând
oare sunt
oare o să fiu
jur mă simt de parcă-s înghițit de viu
și ajung la cerul gurii cu penița în timp ce scriu.
Eu vreau să zgârii norii ca păsările ce pot s-atingă zorii
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a depăși limitele impuse de mediul urban sufocant. Este o metaforă despre aspirațiile înalte și lupta pentru a atinge visele, chiar și atunci când te simți mic și pierdut în imensitatea orașului.