Tu să mă ierți de tot ce mi se-ntâmplă
Că ochii mei sunt când senini, când verzi
Că port noroi sau port ninsori pe tâmplă
Ai să mă ierți, altfel ai să mă pierzi.
Văd lumea prin lunete măritoare
Și văd grădini cu arme mari de foc
Sub mâna mea, deja, planeta moare
Și în urechi am continentul Rock.
Ai să mă ierți că sunt labilitate
Că trec peste extreme fulgerând
Ai să mă ierți, prea blânda mea, de toate
Eu sunt nemuritorul tău de rând.
Ai să mă ierți că nu pot fără tine
Dar dacă n-ai să poți și n-ai să poți
Mie, pierzându-te, -‘mi va fi mai bine
Eu, tristul cel mai liber dintre toți.
Ai să mă ierți în fiecare noapte
Și-am să te mint în fiecare zi
Și cât putea-va sufletul să rabde
Cu cât îți voi greși, te voi iubi.
Și dacă nervii tăi or să cedeze
Și într-o zi n-ai să mă poți ierta
Năpraznic voi ieși la metereze
Și puștilor străine mă voi da.
Și, cum se-ntâmplă moartea să le spele
Pe toate, -nnobilându-le fictiv.
Ai să te-apleci deasupra morții mele
Și tot ai să mă ierți definitiv.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea relațiilor, oscilând între vinovăție și dorința de iertare. Vorbitorul recunoaște defectele sale și cere iertare, dar anticipează și posibilitatea trădării și a sacrificiului de sine. În final, moartea devine o formă de eliberare și iertare definitivă.