George Topârceanu – Un Duel

Un duel.
Eroii mei sunt doi cocoși
De rasă, pintenați, frumoși
Ca ofițerii la paradă.
Doi cavaleri aristocrați.
Dintr-o privire ofensați
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriați.
Teren – o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se știe-a cui e vina –
Misteru-nvăluie pricina, –
Deci: căutați găina..
Din amândouă părțile
Se-ncep ostilitățile.
Ei stau o clipă față-n față
Cu ciocurile la pământ,
Apoi deodată-și iau avânt
Și lupta-ncepe săltăreață:
Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături,
Schimbă locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare..
Iar s-atacă,
Iar se pişcă..
Dar deodată nu mai mișcă..
Față-n față, multă vreme,
Stau așa, ca două gheme
Neclintite
Și zburlite,
Până când, pe nesimțite,
Unul părăsește sfada,
Întorcându-se cu coada..
*.
Atunci ieși de sub șopron
Un folozof-clapon,
Urât
Ș-atâta de bătrân încât
A dat în mintea puilor..
El s-a oprit în fața lor
Cotcodăcind sonor:
– Eu dezaprob acest conflict.
E o rușine, un delict
Nedemn de vremi civilizate.
Dar așteptăm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoșii nu se vor mai bate..
Voi vă certați pentr-o găină,
Dar nu vedeți? E curtea plină!
Ba treceți gardul la vecini,
Că și p-acolo sunt găini..
De ce vă puneți gheara-n gât?
Să lase unul cât de cât,
Să dea și celălalt ceva, –
Eu, cât de cât, socot c-o da!