Gellu Naum – Călăuza Rătăcită

Faptele trăite obligau la o nouă lectură în cuvinte
Erau atâtea lucruri, atâtea nume stranii
Umblam pe câmp, eram obosit și din greșeală m-am culcat pe iarbă
Departe se spărgeau copaci, se clătinau acoperișuri
În surzenia lucrurilor un om îmi făcea semne
„Sunt călăuza ta” striga, „vino și te culcă în câinele meu”
Eu mă culcam și mă trezeam în lumina rece a lunii departe
Trecea un vapor
Era ceasul care îndeamnă la rătăcire
Sprâncenele îmi acopereau încă ochii, roua îi umezise
Ceva mai jos omul acela continua să-mi strige „chiop chiop chiop sunt călăuza ta”
Cu o simplă fluturare a degetelor ar fi vrut să mă ducă la o domnișoară
Făcea gesturi vulgare ca să mă convingă
Era călăuza mea rătăcită într-un loc foarte îngust, într-o casă
Dincolo se aflau alții rătăciți pe câmpie
Ca un ciclop vedeam peste hotarele lor, mă puteam uita
Creșteau acolo doi copaci, cerul deasupra
Însemna liniște până departe
Ceilalți se aflau pe un câmp, mă uitam, nu vorbeam
Fiecare susținea că ar fi rătăcit pe un câmp
Biata mea călăuză condamnată la o aspră tăcere
Îi conducea prin pădure
(urlau de frică, le dădea făină)
Din toate părțile curgeau izvoare
Pădure era în fiecare, dormeau pe făină, curgea pădure din ei
Cineva spunea „dacă am ieși de aici am vedea ce mulți sunt
Mișună peste tot ca furnicile”
Le strigam „așezați-vă liniștiți pe mal, așezați-vă ca furnicile”
Eram călăuza lor rătăcită
O femeie se urcase într-un copac
Vroia să mișune acolo ca furnicile și ascultând adâncurile sale
Cerul arăta liniște până departe
Umblam pe câmp, eram obosit și s-a nimerit să mă culc din greșeală sub iarbă
Stăteam acolo cu un orizont peste ochi
Ceilalți se culcaseră în câini
Stăteau în adâncul lor și ascultau cum vuia pământul