«.. Du-te acasă, prostule,
Nu-ți mai pierde nopțile »
(Cântec lăutăresc).
– Ar fi bine s-o uiți! îi spuneam inimii,
uit-o, îți spun! Îi strigam furios,
așază lespezi înalte de liniște în urma ei,
uit-o! , suflând încet, dă zbor păpădiei străine..
– Ușor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.
– Uitați-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungați-o din lacrimă și din lumină,
uitați-o, vă spun!
– Eram niște cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca niște afumate răni de glonț,
spre lume aținteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind ușor geamul subțire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinți, în mijlocul cărora
tolănită, domnește.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ți ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca și ea de la tine.
– Uitați-o, uitați-o! le strig disperat mâinilor,
uitați-o, voi, ciudate vietăți electrice,
liniștititele mele unelte :
de-acum înainte, cuprindeți văzduhul în brațe,
hărăziți mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
și rotunjiți-vă palmele în jurul mărului
și-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeți de mijloc
doar arborele din drum, tăcut și statornic.
– Uit-o și tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ți apele
în matca lor veche și, cântând,
lasă unda să-ți joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieții..
– Zadarnic, zadarnic! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poți alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă..
– Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, gonește, scapără-ți pașii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele :
dese păduri înalte s-or așterne
între tine și ea!
fugi, azvârle oglinda : lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei..
Fug, alerg.. Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoși, mă privește,
iar șoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
și toți arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
brațele ei.
Sensul versurilor
Piesa exprimă lupta interioară a unei persoane care încearcă disperat să uite o iubire pierdută. În ciuda eforturilor de a șterge amintirea persoanei iubite, totul din jur îi amintește de ea, accentuând imposibilitatea de a scăpa de trecut.