Mâna mea, aceasta, întinsă, arătând
direcția și dând de înțeles speranței, primejdiei,
Ochii mei, aceștia, a căror culoare
se ia pe hârtie, transformând neîncetat
lumina în negru pe alb,
clorofila îndoielii,
Și această inimă neprielnică,
Și-aceste ciulite scoici, de-a dreapta
și de-a stânga tatălui,
în care se adună fără-ncetare
megatone de urlet uman
ca într-o uzină de armament liniștit-
toate îți mulțumesc ție
în nobile vorbe-caramele
pentru cele două lacrimi inegale
lăsate pernei (lacrima stângă
era mai mare) – strigătul tău de triumf
din clipa când, urcând prin întunericul tău,
gâfâind pe o scară în formă de melc,
plin de pământ fierbinte m-apropiam
cu mâinile-ntinse spre dungile frunții..
-Măruntule! mi-am strigat cu silă,
stinge lumina, iată iubirea!…
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment complex de recunoștință amestecat cu suferință și disperare. Vorbitorul se adresează unei entități superioare, mulțumindu-i ironic pentru momentele de durere și dezamăgire, culminând cu o declarație amară despre iubire.