Albastru, române, ți-e steagul,
Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Și tot ce-ți aduni tu cu boii
Din mila căldurii și-a ploii
Al lor e, și-acum și de-a pururi,
Și-al tău, cerșetorule, – un băț.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n perire
Belșugul prin trai cu răsfăț.
Și galben, române, ți-e steagul,
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, țăranii,
Voi galbeni de foame, sărmanii,
De boale purtate cu anii –
La scară, și dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
Va banque și dineuri și păsuri
Și-amante cu cai și mătăsuri,
Și toată nădejdea-i la voi!.
Și roșu, române, ți-e steagul,
Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roșu de-o tristă rușine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben și-albastru
Satano, de unde ne vii?
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune cinică asupra simbolismului culorilor tricolorului românesc, interpretându-le ca reprezentând exploatarea și inegalitatea socială. Albastru simbolizează bogăția ciocoilor, galben - sărăcia țăranilor, iar roșu - rușinea națională cauzată de nedreptate.