Pământul e sterp, podul palmei pierdute,
mișcarea din mine se va-ndepărta:
pe-o sută de turnuri și-o sută de plute,
cu scârbă, vă jur, Dumnezeu a fost ea.
Și nu mă privește ce e și ce face,
și nici nu îmi pasă ce foc va găsi,
dar iată că pleacă și nu se întoarce
prin geamul enorm cu zăbrelele gri.
Nu vrei, nu mai vrei să fumăm împreună,
să bem o cafea cu un zaț lunecos?
Perdeaua de chipul tău încă mai sună
și câinii rotunzi latră-n iezerul jos.
Nimic nu e-n regulă, străzile-s strâmbe
pe cai deșelați – călăreți de muștar
vai, doamnă, pricep că mă zbat în zadar,
când creierul nu poate singur să umble.
Și mi-e și rușine să vin să te rog,
să vin să te chem, când nu știu unde-anume,
hai, scapă un hohot de râs înspre lume
și înspre bogatul meu sânge olog.
Și minți, și surâzi, și te faci că nu vrei,
și palma ți-o pui peste turnuri și plute,
pământul mai e podul palmei pierdute,
cureaua cuiva zăngănește de chei.
Vă jur, cât mai poate jura unul care
din naștere știe să jure când vrea,
vă jur pe lumină și pe clătinare,
cu scârbă, vă jur, Dumnezeu a fost ea.
Da, ea, și da ea, ea și da, ea și da, ea,
cu scârbă vă jur, Dumnezeu a fost ea.
Distruse sunt templele unde puteam
să stau în genunchi și să jur pe ursită,
zăbrelele gri cad din trândavul geam,
ea fuge și minte că e fericită.
De-a ce se mai joacă, când nu am podele
pe care să stau și să jur cum aș vrea?
A fost o secundă în brațele mele
și-atunci, iar vă jur, Dumnezeu a fost ea.
Pricep, da, pricep, dacă nu sunt făcute
altare la care să jur, va nega:
pe-o sută de turnuri și-o sută de plute
cu scârbă vă jur, Dumnezeu a fost ea.
Pe ceață vă jur, și pe pleoapa de pază,
pe greieri vă jur, pe păianjeni, pe câini,
pe pielea acestor nemernice mâini,
pot mâine să plec spre un țărm ce burează.
Pe roasa cazma ce-n nisip va scârșni,
pe râsul sucit al nebunilor proaspeți,
pe lemnul ce ultimă haină-mi va fi,
pe viermii meniți, ca pe ultimii oaspeți.
Jur, jur, se aude în ceruri că jur?
Cu mâna pe cap jur în ziua geroasă,
pe tonul ei fals și pe geniul impur,
pe măștile ei, jur, când seara se lasă.
Și fața o-ntorc înspre ea cu pământul
și-i spun: tu, o clipă, o oră, un cer
ai fost Dumnezeu, știi ce e jurământul
primește-mi credința în marele ger..
Va fi, va fugi, va veni, va pleca,
sub șanțul acesta de lut și cocoașe,
iar eu, prin minciuni, și trădări și cocoașe,
prin grindini, prin bube, prin dezavantaje,
va fi, va veni, va fugi, va pleca,
cu scârbă, vă jur, Dumnezeu a fost ea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă disperarea și obsesia naratorului față de o persoană pe care o idealizează, numind-o "Dumnezeu". El jură pe diverse elemente ale vieții și naturii, dar sentimentul dominant este dezamăgirea și pierderea credinței.