Sunt gata să te-ascult…
Îl aud neîncetat chiar de-mi astup urechile,
totuși el tace, nu mai suntem noi, ci vechile momente
și face tot să schimbe acele sentimente
demult concrete, acum fraze incoerente
și deși noi suntem în mișcare permanent,
timpul pare oprit undeva într-un prezent trecut demult
pe care nici nu vreau să-ncerc să-l uit
când fiecare gând parcă rescrie același rând
ascund în mine un glas mut ce îl las mut asupra mea
și sper să îl ascult cândva când va striga și altceva
dar pan’ atunci aud cum plouă în timp ce eu stau jos
și desenez ceva într-un autobuz jegos
cu-n deget pe geamul aburit prin care privesc lumea
cum trece indiferentă, fiecare prea grăbit
s-a ofilit o floare ce-a fost udată doar de ploaie
și tot ce s-a simțit au rămas rânduri pe o foaie
mai e o amintire, îmi vorbea fără cuvinte,
și-acum e doar un glas ce o să se stingă înainte.
Te rog să taci,
nu mai vreau să te ascult
nu mai pot să te aud
tot ce vreau e să-ți sărut buzele
ce-acum mă ceartă,
mi-arată c-am greșit,
dărâmat, fără tine nu mai pot să mă ridic.
Te rog să taci,
nu mai vreau să te ascult
nu mai pot să te aud
tot ce vreau e să-ți sărut buzele
ce-acum mă ceartă,
mi-arată c-am greșit,
dărâmat, fără tine nici nu vreau să mă ridic.
N-am vrut ca eu să tac dar se pare că el a vrut
încât s-a rupt tot filmul pentru că amândoi am tăcut
și am crezut că am căzut când am văzut că s-a trecut
la un nivel de dedesupt în timp ce asupra mea
tot acționa ceva ce m-asuprea, ce mă durea, dar mă oprea
oprea marea dorință de-a desluși ceva
de-a auzi nu ce aș vrea și nu de la altcineva,
ci adevăratul pe care-l masca tăcerea ta
plăcerea ta era cândva marcată de prezența mea
acum absența înlocuită-i incomparabil de o alta
ea zicea multe. un glas ce pare-acum că a muțit
am adormit când ne-am trezit,
am constatat c-am amorțit
a socotit mai bine să tac în loc să se complice
și ce mă tot întreb e: „totuși el ce o zice?”
păstrez clipe frumoase și acum ca într-o arhivă
dar răsună vocea lui ca fericirea-i relativă.
Recunosc, am fost cel mai mare prost
când am crezut că așa va fi mai bine
deși știam clar că nimeni și nimic
n-o să poată vreodată să umple golul
ramas în urma ei, acum caut ca orbul
în cutia cu amintiri ceva să mă liniștească
vreau să-i aud glasul, vreau să mă trezească
din cel mai negru vis din cea mai neagră noapte
să mă scape de coșmarul numit „singurătate”
dar e poate prea târziu, ea e poate prea departe
și un zid construit din orgolii ne desparte
ne împarte lumea în două, dimensiuni paralele
două dimensiuni păzite de mii de santinele
și mii de stele cad în fiecare noapte-n care
trezit la realitate, realizez că doare
rău, c-am fost rău și totuși bine-i c-am plecat
din viața ei sunt sigur că am eliberat
un suflet prea curat pe care nu l-am meritat
jurăminte, promisiuni, pe rând am încălcat
am trădat un vis frumos și am uitat să mai iubesc
îmi doresc să mai pot din nou în ochi să o privesc
să-i șoptesc cuvinte dulci ca în vremurile bune
să îmi iau inima-n dinți și-apoi să fugim în lume
dar e totuși prea târziu, ea e totuși prea departe
iar zidul dintre noi se înalță, ne desparte
devine-ncet o parte din existența mea
de o parte eu singur, dincolo e fericirea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al naratorului după o despărțire. El rememorează momentele frumoase, dar este copleșit de singurătate și de zidul de orgolii care îl desparte de persoana iubită, realizând că a pierdut o iubire curată și că este prea târziu pentru a repara greșelile.