Grigore Alexandrescu – Elefantul

Elefantul.
În vremea de demult, dobitoacele toate,
De Împaratul Leu sătule, dezgustate,
Își aleseră lor
Un alt stăpânitor,
Pe domnul Elefant, cu nasul învârtit,
Puternic îndestul, dar însă necioplit,
Și de cap tare, gros, cât vreți să socotiți.
Însă ca să puteți să vi-l închipuiți,
Mă grăbesc să vă spui
O judecată-a lui.
Noul stăpânitor,
Cât s-a orânduit,
Puse-n slujba pe boi,
Iar lupu-mâncător
Se făcu favorit
Și ministru la oi.
Va las să judecați,
Câți miei fură mâncați,
Și câte oi sluțite
De fiarele cumplite!
În zadar fac strigare
Oile-mpovărate,
Chip nu e de scăpare,
Și plângeri necurmate
Ce vin de pe la turme
Raul nu pot să-l curme.
Lupul dar își urmează
A sa nelegiuire,
Căci de ce se lucrează
Craiul n-are de știre;
Ba câte lupul spune
Le ia toate de bune.
A! când o să ne vie
O zi de bucurie,
Zi foarte așteptată
Și scumpă în nevoi,
Ca să vedem odată
Pe lupi mâncați de oi?
„O! asta nu se poate“,
Zic unii-alții în lume.
Domnii mei, se pot toate,
Deși le spui drept glume.
Apoi, știți dumneavoastră
Că oaia este proastă,
Și că nădăjduiește
Aceea ce dorește.
Eu cu încredințare
Am auzit odată,
La o turmă cam mare,
O vorb-așa ciudată.
Dar cum pot ști ce spune
Oile între ele?
Pentru asta minune
Am cuvintele mele.
Acum, să venim iar la vorba începută:
Văzând bietele oi că toate o să piară,
După lungi chibzuiri s-aleseră o sută
Și merseră la crai izbăvire să ceară.
Craiul stă ocolit d-o numeroasă curte:
Cerbii cu coarne lungi, ursii cu coade scurte
Alcătui un stab vrednic a fi privit.
Un berbece-nvățat, ce știa să citească,
Se-nfățișă smerit și-ncepu să vorbească:
„Ne rugăm să ne-ascultați, craiule strălucit!
Și să întorci spre noi mila măriei-tale.
Starea-n care ne aflăm e vrednică de jale,
Pentru că domnu-lup, ministru ce ne-ai dat,
În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuținat.“.
Domnul lup, întrebat,
Raspunse cu glas mare:
„Stăpâne luminat!
Nici un cuvânt nu are:
Când le-am năpăstuit?
Când am scos biruri grele?
Eu iau obicinuit
De oaie câte-o piele.
Dar prostimea ciudată
Așa e învățată,
Și far-a ști ce cere
Va nencetat să zbiere.“.
Mărețul elefant, după ce se gândește,
Da de trei ori din cap și lupului vorbește:
„Ascultă — zice — și ia aminte
La ale noastre craiești cuvinte.
Cât pentru-o piele, treacă și meargă,
Fiindcă singur spui c-ai dreptate.
Dar pentru că astăzi oaia aleargă
La mila noastră, care mult poate,
O iert; de dăjdii fie scutită;
Ale ei plângeri voi să le-ascult;
Și decât pielea obicinuită
Să nu poți cere un păr mai mult.“.