Oamenii – mii de picuri,
Cu vara vieții scursă-n nimicuri,
Crezând că poți fi arogant cu timpul
Și-i văd plutind în derivă, mândri de haos
De parcă-ai putea găsi ceva ce nu cauți,
În seri cu șuete sau sfat,
Pansând prezentul c-un trecut umflat
Și tânjind după lucruri pierdute:
„Colțu’ meu sărac de ieri, paradisu’ meu de azi.”
Proaste obiceiuri umblă semeț,
Că-i greu să-nveți,
Da-i mai greu să te dezveți.
Omu-i mecanism cu ceva sucit,
Când e totul perfect, înseamnă c-ai murit,
Iar soarele apus e,
Calmează-te, lumea-i o iluzie.
Sucită,
Lumea-i sucită,
Puțin țicnită
Și zăpăcită
Da-i bine așa.
Cu tact și dureroase,
Țintite înspre mase,
Cuvintele-mi din fraze
Scurg raze prin neguri groase
Și cheamă adulți la mal –
Niște copii care vor să pară mari,
În lumea de astăzi
N-au timp să trăiască,
Îi face T.V.-ul păpuși,
În case calmi și supuși,
Privind cântarul distruși,
Da’ când aud de sport
Se gândesc la două uși.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra iluziilor și dezamăgirilor vieții moderne, unde oamenii sunt prinși în rutine și influența mass-mediei. Versurile sugerează că lumea este imperfectă și căutarea perfecțiunii este inutilă, îndemnând la acceptare și trezire.