E ochiul meu prin osul sângelui de gând
O măduvă beteală.
Din lumânarea idolului mort mai picură pământ
şi pas cu pas te văd întreagă, penumbră unui vânt.
De tine..
mă despart acum: de ce-ai umblat la moarte?
De ce-ai umblat la moarte cu mersul de cerneală?
E ochiul meu prinosul sângelui de gând,
Popas al ospeţiei din marginea vederii;
Atât de orb, de orb, că stele-ncep să cadă
Odată cu lăsarea serii.
Atât de viu prinos de gând mă poartă Amintirea!
În tine, Doamne, aproape aş putea să-mi brevetez
Ivirea.
E buza mea o preajmă de cuvinte
Lumină e în biblioteca lacrimii, acolo unde obrajii
răsfoiesc sentimentul ruşinii.
Mi-e frică de inima pârgului,
De toamna ce cade umbra-n fruct, ce fabulează
gravitaţia
Sărutului.
Atât de orb că stele ţin să ardă,
Să ardă ochiul meu: prinosul sângelui de gând de când
e ochiul meu?
Aproape aş putea să-mi inventez Amintirea.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema mortalității și a amintirilor filtrate prin percepția personală. Vorbitorul se confruntă cu ideea morții și cu fragilitatea existenței, căutând un sens în amintiri și în relația cu divinitatea.
