Din moartea noastră-nchisă de milenii,
ne scot în curtea hâdă gardienii.
Cu ochii goi şi plini de suferinţă,
ne învârtim într-o circumferinţă.
Călcăm atenţi, mecanice cadenţe
făcând maneju-acestei penitenţe,
reglementar, sub cerul ca o zdreanţă,
toţi, unul după altul, la distanţă.
Cu mâini de mort, cu feţe de mumie,
strigoi în uniformă pământie,
în geometria cercului tăcerii,
tăcem, cum ne ordonă temnicerii.
Ce veşted pare în ziua incoloră
văzduhul jumătăţilor de oră,
ce mic e basmul lumii şi ce slut e,
când paşii dau ocol în trei minute.
Cum universu-ntreg încape-n bliduri,
în micul nostru cosmos dintre ziduri,
şi cum măsura vremii n-o mai bate
decât în rostul pâinii-nfulecate,
azi nu ne pasă dacă mai tresaltă
destinul nostru searbăd ca o baltă,
cum nu ne pasă dacă-i luni sau miercuri,
domesticiţi, geometricelor cercuri.
Ieri, ne sugeau aducerile-aminte;
azi nu ne pasă ce-a fost înainte.
Cu ochii grei şi supţi de suferinţă,
ne-mpleticim într-o circumferinţă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de captivitate și deznădejde, în care indivizii, reduși la umbre ale lor înșiși, se învârt într-un cerc vicios, lipsiți de speranță și amintiri. Ei sunt controlați de forțe externe și trăiesc o existență monotonă și lipsită de sens.