Era un sărman învățător la școala din sat,
Dar cei mai mulți din oamenii care își trimiteau copiii
Să deprindă lumina slovelor erau la fel de săraci ca și el.
Nu primea aproape nimic pentru strădania lui,
Înglodat în nevoi, abia izbutea să-și ducă zilele
Și numai istețimea minții îl ajuta să iasă din încurcăturile în care adesea fără voie intra.
Îmi tremură mâna pe creion
Și lacrimile mă îneacă.
Soarta-i nedreaptă și moartea pe nimeni nu iartă
Și devin melancolic, vedeți voi, timpul n-așteaptă
Și parcă de vreo patru ani se derulează aceeași placă.
Privești oglinda, în colțul ei, aceeași față
Ce te-a văzut și fericită, și întristată
Și te-a privit cu chipul plâns de fiecare dată
Și ai zâmbit chiar dacă ai știut că tot ce-a fost
N-o să se întoarcă.
Iar tu, copile, de asculți aste cuvinte
Chiar dacă ai 16 ani, întoarce-te la 10,
Adu-ți puțin aminte
Când te rugai să vină acasă
Propriul tău părinte
Și în suflet simțeai durerea
Care încă se mai simte
Sau când spuneai:
„Nu voi fuma, voi fi cuminte!”
Te apasă acum conștiința care încă te mai minte
Și nu-i nimeni lângă tine care să te alinte,
Înconjurat de oameni care încalcă jurăminte.
Cad, grăbite pe aleea parcului cu flori albastre,
Frunze moarte, vorba aceea, ca iluziile noastre.
Petreci în fiecare an același 1 iunie sec,
Când te uiți văzând venind aceleași zile care trec.
Aceiași copii în parc, aceiași ochi gata să plângă,
Același chip și lângă, aceleași mâini gata să-l strângă
Și timpul trece lăsând în urmă o umbră rece,
Un pumn de amintiri și un suflet, gata să plece
Și valurile morții vin gata să te-nece
Și rămâi zâmbind când plec lăsând fântâni să sece
Și ajungi în locul unde nu-i loc de sentimente
Și în câteva secunde uiți de tot, de regrete
Că tre’ să supraviețuiești de 6 ani cu aceleași ghete
Ai 25, muncești ca să plătești facturi curente
Și inima îți plânge acum ca și în copilărie
Dar în spatele lacrimilor se ascunde un gram de bucurie
Și-ți plângi de milă singur în sufragerie
Te cred, e greu, mi s-a întâmplat și mie.
Cufundat în nevoi, abia izbutea să își ducă zilele
Și numai istețimea minții îl ajuta să iasă din încurcăturile
În care adesea fără voie intra.
Bagă de seamă că nu-i ajungeau banii, dar pe drum tot învârtindu-se-n coace și-n colo
Să vedeți ce s-a întâmplat.
Acum îți arată 40 aceeași oglindă ciobită
Și lacrimile au format riduri pe aceeași față obosită
Ți-a rămas o garsonieră, un televizor și-o gripă
Tot singur aștepți sfârșitul din clipă în clipă
Privești tușind afară prin fereastra aburită
Îngrijorat de fiecare șoaptă auzită
Și brusc îți amintești de-o anumită tipă
Și tremuri când știi că orice datorii se achită
Stai ascuns în pumn, iluzii s-au pierdut pe drum
Și din atâtea vise nu-ți mai dorești nimic acum
Și din copilăria ta a mai rămas doar scrum
Și toți de lângă tine îți spun același Rămas Bun
Aici termin povestea, voi luați-o ca atare
Și pun pariu că-n ea se regăsește fiecare
Dacă v-ați întristat, gata, ieșiți din stare
Rămas bun, termin, să știți, încă mă doare.
Atâta vreme cât am venit cu hainele noastre mai simple
Nici nu te-ai uitat la noi
Iar când am împrumutat haine scumpe
Și ne-am înveșmântat cu ele
Ai început să ne socoti musafiri de mare preț
Așa că de fapt, pe ele le cinstești, nu pe noi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viață marcată de greutăți, de la copilărie până la maturitate, cu regrete și amintiri. Vorbește despre trecerea timpului, pierderi și acceptarea inevitabilului.