Câte nu puteai tu să promiți fără să pleci,
O, Viață frumoasă!
Acum e momentul, trebuie ținut!
Trebuie să te schimbi sau să te stingi dacă totul a fost foc la început;
Sub ochii mei păstrăvul moare drept și curbat;
Grija mea, acest prezent prost disimulat, poate în sfârșit să iasă din mine.
Îl ghicesc respirând pentru prima dată.
Fluturele negru și zvelt se ridică în fața picioarelor mele, bătând din aripi;
În depărtările mele unde nu rătăcește nici soare și nici noapte,
Aud mii de arii de cântec tăind ghearele somnului.
Preerie oferită celor care luptă,
Dorință încordată urmărind lumina,
Acest corp fără ardoare oprește căderea
Și se întoarce la mugurii săi,
Sub aerul marilor resentimente.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra fragilității vieții și a promisiunilor nerespectate. Vorbește despre necesitatea schimbării și despre lupta interioară cu resentimentele, căutând o întoarcere la origini.