O buturugă bătrână sunt mâinile bunicii,
când stă aplecată deasupra fusului,
unealta ei cea mai tandră.
Tăcută ca un copac al nopții,
pare o formă nemișcată în casă,
în felul ei de-a citi scrisori lungi,
subțiind câte-un fir de lână-ntunecată.
Poate că-i modul ei de-a se odihni pe lanuri de grâu
sau de-a se-ntoarce la întomnatele cătune,
răsucindu-l firesc și indispensabil.
E ca un cuib de hulubi printre noi,
așa-ngenuncheată în fața urzelii,
furând un pic de soare
și tainicele culori ale pământului,
pentru a-nădi claritatea apei nobilelor sale covorașe.
Părea, mai degrabă, îndepărtată de ploi,
îngemănând firele c-o lentoare de ceață.
Și toată casă-nflorea ca o pădure
țesută cu degetele-ei-ramuri simple.
Înțelepte erau mâinile sale blajine
care-alungau toate iernile.
Primitoare ca păturile ei albe și largi,
ce ne-ascundeau de frig.
O știam dintotdeauna aplecată peste urzeală,
ca și cum ar fi aprins focul
sau ar fi pus masa,
în timp ce mâinile îi țeseau fără odihnă
vâltori de stele și veghere.
Sensul versurilor
Piesa evocă imaginea unei bunici care țese, simbol al căldurii, al tradiției și al legăturii cu trecutul. Mâinile ei, asemenea unor ramuri, creează un univers protector și plin de amintiri.