Pe străzi, prin piețe,
librării și parcuri,
noi sub acoperire funcționăm.
Grimasa, râsul, plânsul,
stau sub cârpa
trasă sub ochi, mulată strâns pe nas,
sub care toată moaca ne-o purtăm.
E și utilă:
Gura, nu miroase,
coșurile ascunse, stau coapte pe față,
cu pudră, ruj și fard nu ne mai dăm.
Dacă zâmbim sau ne strâmbăm,
ne enervăm ori ne mirăm..
contează?
Doar după ochi putem să înțelegem
pe care dintre astea le probăm,
căci după ochi noi ne mai recunoaștem,
în caz că ei n-au accesat vreo mască,
și dacă vor să mai și vadă om.
De multe ori aud spunându-se:
mă ierți, nu te-am recunoscut,
de după mască.
Dar vocea? Nici ea nu se mai recunoaște?
Și pe urechi se poart-un un fel de cască?
Eu cred că treaba asta cam zece ani durează,
dacă vine Sfârșitul.. chiar scăpăm.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema pierderii identității individuale sub măștile sociale pe care le purtăm. Vorbitorul se simte deconectat de ceilalți, incapabil să recunoască oamenii din jur, chiar și după trăsături distinctive precum vocea. Sugerează o critică a societății contemporane, unde autenticitatea este sufocată.