Menirea mea-i să strălucesc
Să încălzesc de-a pururi lumea
Menirea ta nu o cunosc
Văd că devii una cu huma
Și-apoi nu știu unde te duci
Am fost de la-nceputu lumii
Cu brațele arse de foc
Încât știu și-nceputu lunii
Eu știu ce-a fost, tu ce va fii
Eu nu voi știi ce vei afla
Am fost fără să fiu și știi
Tu nu știi ce-am văzut cândva
Ramai cu mine să-ți arăt
Ramai cu mine o secundă
Zi, vrei să fii în locul meu?
Să-mparți cu tine soarta crudă?
Să arzi mereu, să te sufoci
Și să privești din depărtare
Mirajele zile și nopți
Iar tu să arzi în continuare?
Crezi că-i ușor să taci mereu?
Când te aprinzi focos mai tare
De-ai știi ce rece mă simt eu
În pielea mea care tot arde
Crezi că-i ușor să luminezi?
Mereu, mereu, întotdeauna
De vrei să te stingi ce alegi
Știind c-are nevoie de tine lumea?
Eu stau aicea și veghez
Toți mă vedeți din depărtare
Aș vrea de-aici să evadez dar
M-am întâmplat să fiu soare.
Sensul versurilor
Piesa descrie povara de a fi soare, de a lumina lumea chiar și atunci când înseamnă suferință personală. Vorbitorul își acceptă destinul, dar își exprimă și dorința de a evada din această responsabilitate.