Horia Niţulescu – Întâia Chemare

Toți am plecat sub un soare străin,
În căutarea soarelui, minunatul.
Drumul soarelui, ah, drumul amar!
Pe ce hartă oare stă scris tristul itinerar?
Vara agoniza glorios, în frunzele salcâmilor,
În platanii încă verzi de pe bulevarde,
În neuitate amurguri când ne plimbam gravi,
Plini de întristate aduceri aminte.
Femeile mai în vârstă ne priveau cu fereală,
În uniformele noastre noi, care miroseau a naftalină.
Fetele însă habar n-aveau ce-nseamnă războiul.
Una, cea mai dragă mie, îmi spunea mereu:
Ce frumos trebuie să fie pe-acolo!
Să-mi aduci și mie ceva din Rusia.
Ne plictiseam de zor așteptând ordinul nevăzut,
Din cine știe ce mape ale destinului.
Eram totuși veseli nevoie mare și
Mesele noastre se țineau lanț,
Uneori până spre luceafărul de dimineață.
Plutea parcă un aer de sărbătoare.
Speranțele ne învăluiau ca niște steaguri.
Fluturau în preajma noastră numai zile de aur.
Ah, tinerețea noastră juca în scumpele baniere.
N-aveam timp să fim triști.
Ne lustruiam armele, cuminți.
După deal făceau ultimele trageri cei de la mitraliere.
Când ne-a chemat domnul colonel în birou –
Parcă-l văd, cu fruntea luminată de lampă –
Privea o hartă. Dar eu știu că nici n-o vedea,
Așa cum sta descifrând alte hărți,
Mai tainice, ale zilei de mâine.
De-odată a tresărit, și-a scos ochelarii:
– Băieți, peste două zile plecăm!
Și ne-a întins o mână mare și caldă.
Noaptea, plânsul locomotivelor din gară
Răzbătea până la fereastra mea,
Ca țipătul unei păsări speriate.
Vântul se umfla în perdele și arome tari
De călătorie veneau dinspre mare.
Mă ridicam prin întuneric și închideam
Ușor fereastra dinspre lume.
Și așa, am plecat îmbrăcați numai în fier
Să culegem luna, ca pe-un trofeu, în baionete –
Drumul ne era scris, ca într-un oracol, sus pe cer..
De ce plângeau, oare, nemângâiatele mame, tristele fete?