(după François Coppée).
Lui Emanuel Samitea.
Acasă venea zilnic topit de băutură,
Și biata lui femeie primea orice tortură.
Trăiau de vreme lungă. Ea singură, pierdută,
De mic copil în drumul mizeriei căzută,
Cu el înlănțuise a traiului povară,
Și suferea-n tăcere bătaie și ocară.
Vecinii, totdeauna aud cum geme, plânge,
Când furios bărbatul sub pumni spinarea-i frânge,
Și-o chinuiește până se-nmoaie de-oboseală;
Apoi se face-o largă tăcere mormântală.
Dar într-o zi de iarnă, când aspra sărăcie
Preface o secundă în crudă vecinicie,
Și gura cere pâine și nu-i o fărmitură.
Femeia naște-n chinuri o slabă creatură.
Sărman copil! Ce bună și dulce ți-ar fi soarta,
Născând, de ți-ar deschide spre somnul morții poarta!.
Bărbatul vine iarăși beat într-o zi, cum face
Întotdeauna; însă e potolit și tace..
Nu mai ridică mâna nevasta iar să geamă
Sub lovituri puternici; acuma ea e mamă.
Ci, zâmbitor, alături de leagăn se așază
Și mângâie copilul ce doarme și visează..
Femeia, cum îl vede, cu ochii arși de ură.
Întoarce către dânsul o rea căutătură
Și strigă-amar: „Ce lucru puterile îți taie
Să nu-mi pisezi și-acuma tot corpul în bătaie?
Eu te aștept!. Hai, vino.. și dă-mi!.. ” Iar imbecilul
Răspunde-ncet: „Mi-e frică să nu deștept copilul! ”
Sensul versurilor
O femeie abuzată de soțul alcoolic naște un copil. Ironia face ca bărbatul, deși violent, să se teamă să nu trezească copilul, arătând o urmă de umanitate sau lașitate.