Ochii mei se-nchid încet, prada-i departe.
Știu că toți suntem datori cu o moarte.
În negura albă aud acel urlet,
Te scufunzi și-apari la mine în suflet.
Mă bântui, mă chinui, și vreau să dispari,
Rezist tot mai greu, iar nopțile-s mari.
Mă bântui, mă chinui și vreau să dispari,
Rezist tot mai greu, iar nopțile-s mari.
Aștept noaptea rece să-nvaluie lumea,
Tremură sufletul, apare viziunea.
Un zgomot sinistru se-aude în beznă,
Și gheața îmi urcă mai sus de gleznă.
Mi-e trupul de piatră și țin moartea-n brațe,
Hidoase iubite atârnă de ațe.
Mi-e trupul de piatră și țin moartea-n brațe,
Hidoase iubite atârnă de ațe.
Mă bântui, mă chinui și vreau să dispari,
Rezist tot mai greu, iar nopțile-s mari.
Mi-e trupul de piatră și țin moartea-n brațe,
Hidoase iubite atârnă de ațe.
Mă bântui, mă chinui și vreau să dispari,
Rezist tot mai greu, iar nopțile-s mari.
Mi-e trupul de piatră și țin moartea-n brațe,
Hidoase iubite atârnă de ațe.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de coșmar persistent, în care protagonistul este bântuit de entități și gânduri întunecate. El se luptă cu moartea și cu amintiri hidoase, simțindu-se paralizat și incapabil să scape de această realitate terifiantă.