Tudor Arghezi – Cauza Cauzelor

Nevinovați că îngerii, se-ntreabă
Dintre boierii oameni mai de treabă
Ce s-a-ntâmplat și ce le-a mai lipsit
Așa deodată, fără pregătire,
Boierii au dreptate să se mire,
Că ei s-au înțeles destul de bine cu sătenii,
Crăciun, și Paște, și Blagoveștenii,
Și Boboteaza, hramuri mari, cu clerici,
Îi adunau pe toți pe la biserici
Și sărutau icoanele-mpreună.
Ce? i-a oprit cumva, când se aduna,
Vreun stăpân să se închine?
Așa că unii cu-alții trăiau bine.
La masluri, la botez, la-nmormântări,
Molitvele-s aceleași citite-ntre cântări.
Clopotnița și toaca nu sună pentru toți?
Atunci ți-ai bate capul și să-nțelegi nu poți,
Trăind duhovnicește, în pace, mic și mare,
Să ia sfârșit deodată asemenea-mpăcare?
Vezi, nu știi cum se poate,
Uitând de liturghie, să intri în păcate,
Unii vorbind aiurea, spun că țăranii mulți,
Flămânzi și goi, trec vara și iarna tot desculți,
Păi, asta lor le place și n-are nici un rost
Să-i puie să se-ndoape opt luni pe an de post,
Să se îmbrace-n șube, ca noi, și să se-ncalțe,
Cine-ar mai face spicul și bobul să se-nalțe,
Eu, dumneata, ministrul, advocatul?
Priceperi la ogoare le are numai sătul.
Și tot dintr-o zminteală a minții se mai spune
Că singuri noi petrecem în case mari și bune,
Pe când ei stau cu porcii și vitele-n odaie,
Grămadă peste claie. De-altminteri, pentru gură
Le-ajunge-o mămăligă, la plug, cu-o murătură,
Și-o doniță de apă
La desfundat și sapă.
Nu-i nicio potrivire între țărani și noi.
Ei sânt scutiți de sarcini și n-au, că noi, nevoi,
Nici nu-și dau bine seama cât sunt de fericiți
Țăranii noștri simpli și iubiți.
Noi, ceștialalți, boierii, cum ni se zice, culții.
Stăm numai cât se cere cu laolaltă și mulții,
Întortocheați la minte, la fire și simțire.
Avem chemări și dreptul obrazului subțire,
Că fără ierarhie și elită, o țară,
În loc să se ridice, amenință să piară.
Săteanul nostru nu e mojic și năzuros,
Primește-orice și ne vorbea frumos.
Și tânărul, și-uncheașul și bătrâna
Răspund întotdeauna : „Trăiți” și „Sărut mâna”.
Un medic îndrăzneț
Fusese dat afară din slujbă, la județ.
Într-un raport de-ocoală, trimis la București,
Scria, nepriceputul, tot soiul de povești.
Cică din lăcomie și din nerușinare
Și din dobitocie, noi nu sântem în stare
Să ne cunoaștem vina în răscoală;
Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală;
Că noi purtam păcatul că satele se scoală
Eram numiți o șleahtă, tâlhari și negustori,
Ieșiți de sub tejghele, călăi și lipitori.
Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales
Am fi mai de-nțeles.
Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,
Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă.
Dar ce-au ajuns moșnenii și răzeșia lor,
Vândută cu prăjina? De râsul tuturor.
Boierii ăștia țanțoși, cu tălpile-n țarină.
Vin cu căciula-n mână
Să ceară băniciorul cu boabe împrumut
Și medicul, mârșavul, pe toate le-a văzut.
Moșierii și-arendașii au flămânzit țăranul
Și îl trudesc tot anul. Îl țin ca pe o viță,
Și vara, ca și iarna, în viscol priponită,
Cămătărit cumplit,
Și-l țin și-nămolit
Și îngropat în sate de bordeie,
Bolnav și el și proasta lui femeie.
Fără un dinte-n gură, îți ia, când nici nu știi,
Un deget și ți-l trece, prin bale, prin gingii.
Copiii zac de gușter și coptură,
Țâșnită din ureche și ochi, ca o untură;
De oftică, de friguri, de scofuri și pelagră,
De uscăciune sau de bubă-neagră,
Și mor mai mulți de două ori,
Decât trăiesc cu gâlci în subsuori.
Cu bebe, fălcăriță și umflături,
Când dârdâind pe prispă, de frig, când de călduri.
Pruncii la sân le zmulg să morfolească
Țâțele maicii, ca de câlți și iască,
Parcă hrănită numai cu bozii și ciuperci.
Sugacilor le unge limba cu zer și terci,
Noi suntem pripășiții și-ai vremurilor grele,
Care au dat de-a lungul bărbați, dar și lichele.
Ca să-i încingă lanțul de robie,
Noi am fi pus în sate și o jandarmerie.
Să le păzească zilnic și suflet, și gândul,
Cu pușca, până-i vine și starostelui rândul,
Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie,
E ridicat de-acasă și-nchis la pușcărie.
Cu-asemenea palavre și născociri murdare
Și-a mâzgălit raportul și doftorul Cutare,
Dar l-am trimis „la urmă” spre strânsă cercetare.
Așa fiind povestea, li s-a făcut lumină
Și-au judecat stăpânii că mâna doar streina
S-a strecurat în țară și-a-mpins-o la răscoala
Ascunsă-n vre o claie de fân sau în vreo oală.
Au căutat-o bine, dar clăile luau foc
Și oalele crăpară, și n-au avut noroc.
Atunci se răzgândiră, să fie cercetate
Scrisorile studenților din străinătate.
Poliția streina slujea pe cea din țară,
Le dezlipea trimise, primite dinafară,
Și copiile fura trecute-n București
Potăilor lihnite de vinovați și vești.
Niciun băiat de-al nostru, din școli, n-a fost să fie
Târât de zor-nevoie în vreo vinovăție,
Și fără capi cu carte și făr-a fi-nvățați,
Sătenii fură-n țară cu miile-mpușcați.
Ca vinovată fuse, de și-a ieșit din fire
Poporul, preacurvia de sus, din stăpânire.