Sunt vinovat că am râvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Și am prădat-o-n somn și-n vis,
Cu brațul întins, cu pumnul închis.
Pasul pe marmură tăcut,
Calcă lin, ca-n lut,
Steagul nopții, desfășat cu stele,
Adăpostea faptele mele
Și adormea străjerii-n uliți
Răzimati de suliți.
Iar când plecam călare, cu trofee,
Furasem și câte-o femeie
Cu părul de tutun,
Cu duda tâții neagră, cu ochii de lăstun.
Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca și în cugetare,
Desprins-am gustul otrăvit și tare.
Mă scald în gheață și mă culc pe stei,
Unde dă beznă eu frământ scântei,
Unde-i tăcere scutur cătușa,
Dobor cu lanțurile ușa.
Când mă găsesc în pisc
Primejdia o caut și o isc,
Mi-aleg potecă strâmtă ca să trec,
Ducând în cârcă muntele întreg.
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!.
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria.
Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,
Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de vinovăție al naratorului pentru dorințele sale lumești și, mai ales, pentru încercarea de a se ridica împotriva divinității. El recunoaște că a râvnit la bunurile interzise și că a încercat să uzurpe locul lui Dumnezeu, dar în final realizează imposibilitatea acestui lucru.