Dans.
Toamna îmi îneacă sufletul în fum..
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beție, moale legănare..
Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi
Brațele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi-s puri.
Câtă deznădejde pașii noștri mâna!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvarte ușa din țâțâna..
Mâine dimineața o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineața
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare vestede de ceață..
Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Și-ai să-asculți cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe când eu voi trece sub castani roșcați,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Și-or să mi se stingă pașii cadențați –
În nisip, scrâșnită, lasă remușcare..
Sensul versurilor
Piesa descrie un dans metaforic al despărțirii, plasat într-un decor autumnal melancolic. Vorbește despre regret, amintiri și inevitabilitatea sfârșitului unei relații, lăsând în urmă un sentiment de tristețe profundă.