Nicolae Labiș – În Refugiu

Am dus-o greu în refugiu, în Muntenia,
Foamea ne urmărea ca vedenia,
Eu aveam visul plin de aur și slavă,
Dar soru-mea era bolnavă.
Mă uitam la buzele-i subțiri, la ochii căprii
Și la măsuța pe care nu mai erau doctorii.
Cărțile treziră strunele doinei din mine,
Sgâriam versuri cu degetul plin de pământ și era bine.
Dar mă bătea gândul spre casă
La soru-mea bolnavă și frumoasă.
Copiam cântecele mele cu plumbul pe-o placă
Și le vindeam fetelor de clacă
Să le scrie flăcăilor și să-mi dea mie
Câte o bucată de lipie.
Ca să nu mai ceară mama datorie.
Strig fără-nconjur după nouă ani:
Am scris odată versuri pentru bani!
Dar știu că le-am simțit
Durerea și rușinea în piept ca un cuțit,
Eu le-am uitat, dar și acum plâng
În ele toată jalea sfioasă-a unui țânc.
Fetele le citeau, lăcrimau, mă mângâiau
Pe frunte cu palme line
Și întrebau ce-i sub frunte la mine.
Îmi venea să râd, să plâng.
Îmi era rușine. Așa am crescut,
Cântec omenesc din jale și lut,
Ritmurile nu din cârci am cercat a deprinde
Ci la horă, din danț! Rimele din bocete și colinde,
Cărțile le-am citit păscând porcii pe șanț!
De aceea țin minte!
Pune-ți urechea pe piept:
E fierbinte
Și sună într-însul ceva de furtună –
Se-nfruntă cântecele-mi toate
Cu tusea tuturor ploilor îndurate!