Carașule, apă-nceată,
Dorul meu la tin’ mă poartă
Și la salcia aplecată
Unde stam când eram fată.
Mă vorbeam cu apa ta
Și-mi stâmpăram inima,
M-ascultai și-mi era bine
Și nu mă spuneai la nime’.
Carașule, apa ta
Multe doruri poartă-n ea,
Dar oricât dor ai purtat
Ca al meu n-ai mai aflat.
D-aia când cu tin’ vorbesc
De dor mă mai lecuiesc,
Că îl porți pe apa ta
Și-mi mai stâmpăr inima,
Și nu mă mai spui la nime’
De mi-i rău ori de mi-i bine.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei femei pentru trecutul ei, legat de un loc drag, râul Caraș. Apa râului devine confidentul ei, purtătorul și alinătorul dorului.