Fir-al naibului de deal,
Ce mai voinicel eram
Când pe tine te suiam
Și deloc nu hodineam
Și când ajunsei în vârf
Stam și-oftam din piept adânc,
Cine-am fost și-acum cum sunt?!
Mă uit, dealu-i tot atât,
Dar eu am îmbătrânit.
Primăvara-i noaptea mică,
Nu-i de dus la ibovnică,
Când îi luna lui brumar
Atuncea-s nopțile mari,
Stai cu mândra cât îți place
Și ziuă nu se mai face,
Pân’ a trece pe la toate,
Trecu noaptea de jumate,
Pân’ s-ajung, mândro, la tine
Se făcu de ziuă bine
Și-s ostenit ca un câine,
Trage plapuma pe mine.
Nu fi, mândră, supărată,
C-oi veni și altădată,
Dacă n-oi putea diseară
Lasă-te de mâine seară
Că ți-o veni roaga iară
Și ți-oi fi de trebuială,
Și-o fi timpul tot așa
Și ne-om iubi cât om vrea,
Și-oi veni iar la mata.
De-ar avea mândrele-o minte:
Când oi muri să mă cânte
Cu trei zile mai ‘nainte
Că le-am fost ca și-un părinte,
De-mbrăcat le-am îmbrăcat,
Câte-un gălbior le-am dat
Și pot să mor împăcat.
Sensul versurilor
Cântecul reflectă asupra trecerii timpului și a pierderii tinereții, juxtapuse cu amintiri despre iubire și dărnicie. Vorbitorul se împacă cu îmbătrânirea, găsind consolare în amintirea faptelor sale bune și în afecțiunea pe care a oferit-o.