Ai, dorule, dorite-ar lumea
Ai, dorule, dorite-ar lumea
C-ai înconjurat pădurea
C-ai înconjurat pădurea
Dorule, dorite-ar omul
C-ai înconjurat ogorul
Și-ai venit, așa, pe seară
Să te-așezi la inimioară.
Ai, du-te dor prin lunca toată
Ai, du-te dor prin lunca toată
Unde-i iarba mai înaltă
Unde-i iarba mai înaltă
Unde-i salca mai plecată
Pe bădița al meu de-l cată
Să vezi floarea cum înfloare
Și badea ce gânduri are.
Ai, că de dorul badelui
Ai, că de dorul badelui
Cântă frunza bradului
Cântă frunza bradului
Și unda izvorului
La chemarea cerbului, măi
Și iarba tresare-n vară
Sub pasul de căprioară
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund resimțit de cineva, personificat ca un mesager care străbate natura în căutarea persoanei iubite. Natura însăși răspunde acestui dor, amplificând sentimentul de melancolie și speranță.