Corp bolnav, mintea-i lucrează,
De vicii proaste el abuzează,
Plămânii îi volatilizează,
Dar dacă moare, se divinizează. Căci.
E un joc de obediență,
Finalul duce la inconștiență,
Acea inconștiență, de mult avută,
Sper să nu moară, Doamne ajută!.
E o stare de recurență,
O duc singur fără asistență,
Așa de prematură încă din adolescență,
Doamne lasă-mi crucea, fără indulgență. Ca
Nu e o stare trecătoare,
Sufletul îmi zâmbește, dar corpul mă doare,
Atât de apăsătoare, un corp fără coloare,
M-am obișnuit cu ea, nu mai e supărătoare.
Trag, Trag, acel aer dulce,
Boala încearcă să mi-l apuce,
Un pic de aer, plămânul să-mbucă,
Din aceste versuri de deduce
Încet, vocea începe să i se usuce,
Credea că pe stare poate s-o educe,
Dar n-a fost așa, și în groapă se duce.
Sensul versurilor
Piesa descrie lupta cu o boală și cu dependențele, acceptând în cele din urmă inevitabilul sfârșit. Vorbește despre suferință fizică și psihică, dar și despre o resemnare față de moarte.