Pădurice, frunză multă,
Verde și-un dudău,
Doamne, pe român ajută-l
Că nu e om rău,
Când i-a fost mai greu pe lume
El tot a cântat,
Din bucata lui de pâine
Și atunci a dat.
Veac de veac necazurile
Nu l-au ocolit,
Ca omizile pe pom
Mi l-au năpădit,
Când zici că-i este mai bine
Și românului
Suferința scai se ține
De norocul lui.
Dar oricât necaz s-ar strânge
Pe umerii lor
Au ceva românii-n sânge
Ce se cheamă dor,
Dorul ăsta-i ține, Doamne,
Oameni buni și drepți,
Munți Carpați în mii de toamne
Cu ploi și furtuni,
Zic iar verde iarbă moale,
Frunză de alun,
Pe român ajută-l, Doamne,
C-a rămas om bun.
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința poporului român de-a lungul istoriei, dar și speranța și credința într-un viitor mai bun. Dorul și bunătatea sunt văzute ca trăsături definitorii ale românilor, care îi ajută să depășească greutățile.