Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, l-a ros
Și cariul, și custurea, ți-l trec de-acum. Ca mine
Vei ispiti la rând-ți temutele destine,
Urcând și tu sub cerul de fier și chinoros.
Te-așteaptă mohorârea pustiului pietros!
Nu șovăi, străbate-o; iar când, diamantine,
Pădurile de ghețuri se vor ivi pe cline,
Încrezător azvârlă ciomagul de prisos:
Din povârniș, în steiuri, din stânci, în văgăune,
Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune
Cu lung și-amar vuiet tot haul de granit.
Dar sus, sub îngânata lumină-abia născândă,
Lăsând să scape râsul din pieptul tău sporit,
Acoperă căderea cu hohot de izbândă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un moment de eliberare și triumf prin renunțarea la trecut și depășirea obstacolelor. Gestul de a arunca toiagul simbolizează abandonarea a ceea ce a fost util, dar nu mai este necesar, pentru a atinge un nou nivel de existență.