Nimeni nu-ți descoperă nimic, tu singur
descoperi minunile în care poți crede.
Toate celelalte minuni au murit de o mie de ori
într-o mie de oameni
și nimeni nu se mai întreabă de ele
decât ca să mintă încă o dată, încă o dată.
Trebuia această oboseală, trebuiau
singurătățile de acum să mă înconjoare,
să fiu fără fast, să aud
aerul simetric, la fel –
…și să nu pot povesti nimic.
Să aud
focul de pușcă, tristețea orală
a orașului
împodobit de două ori în roșu.
Cu țevile înverzite
de absență,
trebuia rana, trebuia vântul
nelimitat și cast. Și lacrima
care nu îngăduie somnul.
Nu e decât umbra. Sub fluturi
minte alt cer.
Nimeni nu-ți descoperă nimic, tu singur
întârzii între coclitele ierbi cu țeste și raci.
O mie de păsări merg fără mag –
și pe urmă e tăcere, e oboseală,
totdeauna cineva nu pleacă de ajuns.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că adevărata descoperire vine din interior, nu din surse externe. Vorbește despre oboseala și deziluzia resimțite într-o lume în care minunile și-au pierdut sensul, iar singurătatea devine o constantă.