Ion Caraion – Mistere I

De la acea haltă
(mai știi numele Văii
Albe, dar triste?)
ca prin zdrențele unei batiste
care era chiar viața noastră,
priveam prin lumea cealaltă.
Albastră.
Așa mi s-a părut.
Ne-au mințit. Și-a trecut
vremea când ziceam
ba de la un geam, ba de la alt geam
cu zăbrele,
că vin americanii….
Fie-ne anii
care ne intră în case –
aduceri aminte și stele
(de-acum încolo măcar)
mai puțin nenorocoase!.
Am băut ultimul pahar
de cenușă al vieții
până la fund. Vor veni poate
îngerii și poeții
să șteargă de singurătate
lumea aceasta obosită.
Primiți-i ca pe-o ispită
care știe să dezmierde
(Lerui-ler, în codru verde
toate păsările dorm…)
și să se viseze enorm,
și să ningă lumină.
Când visezi, nu-i nici rugină,
nu-i nici mâl, nu-i nici urât,
ci doar cântec, doar uitare.
Creangă, leagăne-te-n lună!
Cântecule, noapte bună!.
E de-ajuns și atât… și atât….
Sfântă noapte, brad frumos,
vor veni Munții de Os.