Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-ndrept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abați din calea pustiilor cărări.
De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
Și umbrele durerii slăbesc, se sting treptat.
Îmi cată ochii jale pe tristele câmpii,
Aștept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
Să rătăcim alături… Din lumea lor să ies
Înduioșat în suflet, că tu m-ai înțeles.
Iar farmecul iubirii la plânsetul de vânt
Părea-va o poveste ce frunzele o cânt.
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abați din calea pustiilor cărări.
Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
Înmărmurind la gândul nespusului noroc.
Și geana-mi rourează o lacrimă de dor:
Un sol, o întrupare a sfântului amor!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și iubirea pentru o persoană dragă, idealizată ca o stea călăuzitoare. Vorbitorul își găsește alinare în amintirea ei, dar este copleșit de tristețe și așteptare.