În pădure la Ponoare,
În pădure la Ponoare,
Cântă cucu’ pe răcoare
Cântă cucu’ pe răcoare
Pădurea-i de liliac
Cucu’ cântă cu mult drag
Și pe vale și pe deal
Și tot zice că-i oltean.
Când mă vede cu mândra
Când mă vede cu mândra
Rupe câte-o rămurea
Și-aruncă-n poala la ea
Eu mă fac că o miros
O iau și o arunc jos
El cântă-n necazul meu
Că vede că-mi pare rău.
Ai fi cuce tu oltean,
Ai fi cuce tu oltean,
Da’ nici eu nu-s moldovean
Da’ nici eu nu-s moldovean
Cântă cuce cât oi vrea
Că pădurea e a ta
Că pădurea e a ta
Și mândruța e a mea
Nu mă iau de cuca ta
Nu te iei de mândra mea.
Sensul versurilor
Un dialog jucăuș între un îndrăgostit și un cuc care pare să-l necăjească. Se iscă o mică rivalitate regională, dar totul rămâne într-o notă amuzantă și prietenoasă.