Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți…
Și-acum,
Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul
Și măștile-adormite pe pereți!…
Pășește-ncet ca și cum nici n-ai fi
Intrat aici!…
Odaia mea e o scenă-n care-actorul
E veșnic altu-n fiecare seară –
O scenă ce-și păstrează doar decorul
Și liniștea
Ca și-o modestă gară
Prin care trenurile trec mânate
De gestul unor mâini halucinate.
Pășește-ncet să nu-mi deștepți minciuna
Scrisorilor închise prin sertare
Și florile-adormite prin pahare.
Odaia mea e grota fără soare
Prin care nu mai intră azi
Nici una
Din cele ce pășiră la-ntâmplare..
Pășește-ncet să nu-mi deștepți bazarul
De lacrime-ncrustate prin dantele
Și nasturi descheiați de mâini rebele.
Odaia mea-i cavoul fără poartă
Din care poți ieși afar’ când vrei,
În el nu odihnește nici o moartă,
Ci numai visuri blonde de femei..
Pășește-ncet să nu-mi deștepți groparul
Și umbrele-adormite pe pereți,
Pășește-ncet și nu privi spre ele..
Și nu uita ce-ți cer: Să nu regreți!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de introspecție și regret, invitând pe cineva să intre cu grijă într-o lume interioară plină de amintiri și emoții ascunse. Odaia devine un simbol al trecutului și al viselor pierdute, iar rugămintea de a nu regreta sugerează o acceptare a imperfecțiunilor și a experiențelor trăite.