Lui Constantin Brâncuși.
Ma cheamă tangenta
Vieții multiple, trăită-n beția
Și-n visele roze și verzi de hașiș
Ma cheamă bizara, prelunga și lenta
Minciuna-a vieții trăită-n decorul
Haotic al clipei când cu-ochii închiși
Aplauzi actorii,
Ucizi autorul,
Bisezi nebunia
Și-n ultimul stadiu de metamorfoza,
Cu ultima doza
Începi agonia!
Partenza!
Ma cheamă portretul
Femeii absente, cu ochii topiți
În două elipse concave de smoală
Ma cheamă parfumul ocult și magnetul
Mulatrelor blonde cu dinți poleiți,
Cu unghii vopsite — albastre și roze —
Și-n clipa supremă, cu gesturi și poze
De convalescente sătule de boala!
Par tenza!
Ma cheamă oceanul
Și glasul sirenei ce-anunță plecarea
Spre sudul fantastic al “Fetei morgane”,
Ma cheamă suprema-nfrățire cu anul,
Cu luna, cu ziua, cu ora, cu clipa
Când gestul fatidic sfârșește risipa
Aromelor calde de ceai și banane ;
Când Yama ne șterge din Wansa prezența
Ma cheamă-nserarea eterna —
Uitarea!
Ma cheamă supremul adio!
Partenza!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de plecare și tranziție, atât fizică, cât și spirituală. Vorbește despre efemeritatea vieții, iluziile și adio-ul final, folosind imagini puternice și simboluri.