Ții! Ce frig, ce foame mi-i!
Ca un darnic vistier,
Noaptea a spuzit pe cer
Zloți în roiuri brumării.
Printre negrele zăbrele,
Din nemărginire, stele
Mă măsoară ca apașii
Și-și scufundă-n haos pașii..
Luna rumenă ca chifla,
Îmi tot dă mereu cu tifla
Și-mi aruncă – ah, nebuna!
Câte un crâmpei de stea
Nu mai mare ca aluna,
Pentru toată foamea mea.
Oare astfel crede ea
Că mi-o poate alina?
Cum plutește coaptă-n aburi,
Tot înghit în sec salivă
Izvorând ca apa-n jgheaburi
Din făptura-mi costelivă.
De te-aș prinde, mare ciumă,
Te-aș mușca de nasul cârn
Și în cui am să te-atârn,
Să te lecuiești de glumă.
Dați-mi pietre, măi, și humă,
Să le rod și să le ling,
Poate-oi reuși să-mi sting
Foamea care mă sugrumă!
Parcă merg desculț prin brume..
Cine urlă, măi vecine,
Ca o fiară-n cușcă, cine
Scoate răcnete și spume?
Ptiu! Mormântul tău de lume!
Sensul versurilor
Piesa descrie starea de disperare a unui personaj chinuit de foame și frig, care are halucinații și se simte abandonat. Luna și stelele par să îl sfideze, iar el își dorește să poată mânca orice, chiar și pietre, pentru a-și potoli foamea.