În odaia scundă moare focul în vatră,
Colo pe firidă pâlpâie opaiț,
Pe un drum de țară, câini zadarnic latră…
Nici un sfânt la noapte n-o să stea pe laviți.
Singură cu pruncul, singură cu focul
Ce-și desface-n umbră coada de păun,
Maica se gândește, cumpănind norocul
Pruncului ce-ntinde mâna la ceaun.
Ochii lui albaștri cum e inul în floare,
Maica îi sărută, mângâie bălai
Părul ca mătasea de porumb, și-o doare
Sufletul deodată năpădit de scai.
Lacrimi șterg în gene brațele cămeșii:
A venit țiganca de i-a dat cu ghiocul-
Și pe drum de munte au plecat lăieșii…
Dar Iisus zâmbește blând, urmându-și jocul.
Sensul versurilor
O mamă singură își crește copilul într-o lume incertă, confruntându-se cu greutăți și prevestiri sumbre. În ciuda acestora, imaginea finală sugerează o speranță și o acceptare a destinului, reflectată în zâmbetul blând al pruncului Iisus.