N-auzi pe vale scârțâit de cară?
Nu vezi în zare peste sate fumul?
Intrară, bade, turcii iar în țară,
La munte fug românii cu duiumul.
Pârjol și foc aduc cu ei păgânii,
Omoară mamele și taie pruncii..
Dar la răscruci, de lași poteca luncii
Și-o iei pieptiș drept la poiana stânii,
Sub norul care piere ca o plută,
Prin fagii ce-și opresc aci hotarul,
La șipotul cu apă nencepută
Au poposit. — Despriponit, măgarul,
Blegind urechea blândă, se apleacă
Spre maică alăptându-și pruncul sfânt —
Dar, necăjit, cu gândul la pământ,
Iosif întinde mămăligă seacă.
Ce greu, ce lung e drumul de bejenie!
Vrea Domnul să le mântuie aleanul:
Le-a hotărât ca o blagoslovenie
Nu țară din Eghipet, ci Ardealul.
Sensul versurilor
Piesa descrie un exod forțat al românilor din calea invaziei turcești, căutând refugiu la munte. În mijlocul greutăților, credința le oferă speranța unui nou cămin în Ardeal.