Fâlfâie steaua sus aripi de foc,
Stă peste ieslea cu sfântul noroc.
Intră în iesle craii grămadă,
Robii lor poartă pe brațe o ladă.
Cum craii-n aur erau îmbrăcați,
Boul și-asinul se uită mirați.
Și Maicii Domnului, vezi, îi fu frică:
Fețe-așa mari ea de când era mică
Nu mai văzuse și s-a rușinat.
Isus cămilei cu gât legănat
Cald i-a zâmbit. Trei crai lui Iisus
Smirnă, tămâie și mirt i-au adus.
Alb era unul; ca o momâie,
Altul, sfrijit, cu obraz de-alămâie;
Cel de pe urmă, buzat și arap,
Behăia când vorbea, dând din cap ca un țap.
Micul Iisus tot râdea făcând haz –
Iute îi trase Maria marama pe-obraz,
Pruncul să nu i-l deoache crai Baltazar,
Pe când cu ochi lacomi Iosif cântărea orice dar.
Sensul versurilor
Piesa descrie vizita celor trei magi la ieslea unde s-a născut Iisus. Naratorul prezintă o viziune simplistă și ușor naivă a evenimentului, cu detalii pitorești și reacții umane.