Nimic nu e nou,
Nimica neștiut
Din câte arăt vouă:
Lumina nouă nu e,
Dar ea desființează
Grămada-ntunecimei.
Cercarea am pornit-o,
V-am dat făgăduială;
Dar n-alerg să vă-mbăt,
Precum fac demagogii,
Ce, îmbătați de fumul
Atotputerniciei,
Umblă și-nșală lumea
Cu jertfe, mâglisire
Sub fățăria
Blândeței, omeniei
Și facerii de bine,
Cât izbutesc d-ajunge
Aleși să stăpânească;
Îndată dau de față
Cumplita tiranie,
Cheamă pre înțeleșii
Miniștri să slujească
A lor deșertăciune.
Adun, ascund comori
Din biruri înfocate,
În sfaturi tot greșite,
Mii izvodiri fac nouă;
Vor să dezgroape morții,
Când nu le mai ajunge
A viilor avere.
În lupta desfrânării
Iubirii de domnire,
Se-nșală între dânșii,
Se rod în vicleșuguri,
Se luptă să apese
Strigarea pătimirii!
Stau până când vâlvoarea
Odată-i prididește;
Atunci tiranul vina
Descarcă pre miniștri,
Miniștrii pe tiran;
Cuvinte de-ndreptare
De joc, de râsul lumei!
Întărâtând norodul
Până când se deșteaptă,
Și cere socoteală,
Și răzbunare cere,
Groaznică-n sfârșit vine,
Nu de la cer pedeapsa,
Ci de la harnici oameni:
Oameni ce s-înțeleg
Ca dumnezeii vieții!
Vrednici de închinare,
Dar prea puțin folosul!
Numai un punt de vreme
Răsare-a minții floare;
Rodul al ei, dreptatea,
Puțin ca dânsa ține:
Abia cât rugăciunea
Către cerescul tată.
Îndată zdrevenia,
Frumoasa bărbăție
Se duce, piere,
Nu i se mai află urma.
Nenumărate rele
Ca norii se răscoală.
În suflet-se-mbuibează:
O zmreduire
Ca-n trupuri încuibată,
Suflet lipind de suflet,
Le dă turbarea
Furtunei mării,
Se luptă vijelie
Cu vijelie:
Turlace bubuie,
Se sparg în răcnete,
Mințile omului
Uimirea întunecă,
Îl lasă îngerii,
Dumnezeu n-are,
Soțietatea turmă
De lupi se face,
Orbiri de pătimi
Iau năvălire,
Desăvârșită
E sfâșierea!!!
Pre leu
Strein, sălbatic,
Prileju-l bucură,
Pe turmă tabără
Și prad-o face.
Se liniștește iarăși!
Iar vezi pre om
Sub tirania nouă,
Ca vita ce cu jugul
A fot obicinuită,
Cu soarta-și mulțumit,
Visează fericire;
Ba crede că e slobod
Sub prefăcute pravili;
Și iar din cap începe
Ș-înșale, să s-înșale:
D-ăst cearcăn al greșalei
E toată istoria.
Doresc ca floarea minții
A fi nemuritoare,
Și rodu-i să ne fie
Pâine, de totdauna.
Voi, înțeleșii zdraveni
Să-i fie grădinari
Și săditori, și paznici,
Împlinitori de lipse,
În veci să nu lipsească!
Voi, cei d-aproape mie,
Românii să dea pilda
Ca cei ce se coboară
Din neamu-ntâei pilde!
Cunoaștem pre mulți oameni
Cu mare-nțelepciune
Ce-au săvârșit științe,
Arte și meșteșuguri.
Sunt monumente, vrednici
Dovezi de nemurirea
A duhului de om;
Dar n-au făcut ispravă,
Căci partea muritoare,
Partea ce are vita
Plămadă-n firea noastră,
Tot spre dărăpănare
Ne-atârnă și spre moarte.
E-n veci neânțeleasă:
Noi lesne n-o supunem
Și vârsta de mirare,
Ce preschimbări croiește
Din șapte ani în șapte:
Năravuri felurite,
În om se pun altoaie
Când rele, și când bune.
Pravila-nvățătura,
Religia, guvernul
Nu pot să mâie frâul
Al regulării vieții,
Opinia a lumei
Prea slab se-nfiorează.
Așa n-avem zăbală,
S-înduplece pornirea.
Soțietatea încă
Nu-și cată izvodirea
De om îngrijitoare,
Ca p-un copil să-l poarte,
În veci să-l ție slobod
Cu cele spre odihnă-i,
Ferit de tiranie!
Ș-în veci răspunzătoare
Să ție a lui ființă
De orice lenvire-i!
Molranic lui, și lumei
Lucrând l-al vieții bine.
Religii de tot felul
Tot s-au crezut de oameni,
Din toate-n hristiana
Lucește adevărul:
Pe toate tirania
Și le-a făcut unelte!
Guvernurile toată
Încrederea pierdură,
Căci lege, pravili, școale
Și toate vicleniră.
Albinele, castorii
Statornic ne dau pilde,
Ce-ar face omenirea
La ei s-ajungă țintă!
Cum să-aibă lăcuințe
Cum duhul să-și hrănească
Cu trupul dopotrivă,
Roduri să dea prin fapte,
Secundă făr-a pierde.
Nu în de păsări cuiburi
Nu-n vizuini de fiare,
Să aibă constituții
Ce-ncrederea înșală,
S-încep a forma oameni
Din jos de două vârste,
Îngrijitor părinte
Constituindu-și rege,
Ființă, iar nu vorbă..
În faptă să n-adoarmă
Nici mintea-i, nici iubirea-i
Să ție-ntru dreptate
El, loc de Dumnezeu.
Tot vie moștenirea
De înțeleși păzind-o,
Întocmai ca vestale
Nestinsă să păstreze
Aprinsa lor lumină
Să poată adevărul
Minciuna s-o zdrobească,
Prin focul său de viață,
Materia a morții
Cu duhu-mpreunând.
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta eternă dintre adevăr și minciună, tiranie și libertate. Vorbește despre corupția guvernelor și necesitatea ca oamenii înțelepți să păstreze moștenirea valorilor adevărate, pentru a lumina calea și a învinge întunericul.