Constandine, Constandine,
Mă mir și mă uit la tine,
Ziua, noaptea prin pădure
Plin de rouă ca un câine,
Și dacă mă uit mai bine,
Constandine, Constandine,
Neagră-i cămașa pe tine.
Mărioară, Mărioară,
Ia-o tale’ și mi-o spală
Cu săpun de tămâioară
S-o usuci în sân diseară
Și pentru atâta lucru,
Mărioară, Mărioară,
Nu ți-ar mai putrezi trupul.
A cui ești, Mărie dragă?
A lui cu mustața neagră,
Ăl mai mare vânător,
M-a prins noaptea la izvor,
Nu mi-e ciudă că mă prinse,
Constandine, Constandine,
Dar mi-e ciudă că mă-nchise.
Mărie privighetoare,
Ce cânți noaptea pe răcoare?
Osândi-te-ar și te-ar bate
Pernioara de-astă-noapte,
Căpătâiul de la spate,
Mărioară, Mărioară,
Și vorbele voastre toate,
Când eu te-așteptam pe-afară,
Mărioară, Mărioară,
Cântecel de primăvară.
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste de dragoste complicată, posibil cu elemente de trădare și captivitate. Dialogul dintre personaje sugerează o relație tensionată, marcată de așteptare și dezamăgire.