Neiculita, floare dulce,
Unde te-aș găsi, te-aș smulge!
Și te-aș răsădi-n grădină,
Și te-aș secera cu milă!
Mi te-aș face snop în prag,
Ca să te privesc cu drag!
Și te-aș măcina mărunt
La o moară de argint!
Și te-aș cerne prin sprâncene,
Și te-aș frământa-n inele!
Te-aș păstra-n inima mea,
Doar așa s-o-nstâmpăra!
Ca iubitul de furat,
Ca pâinea de cumpărat:
O ciupești pan’-o sfârșești
Și sătul tot nu mai ești!
Cine-i om și se pricepe
Știe dorul când începe!
Vara din câmpul cu flori,
Seara pe la șezători!
Unde calci, urmă nu faci,
Unde șezi, nu te mai vezi!
Cine-i om atunci, iubește,
Ca nu se mai dovedește!
Dragostile cele mari
Ies în drum, parcă-s tâlhari!
Cine-i om atunci, iubește
Ca nu se mai dovedește!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o dragoste profundă și idealizată, comparând persoana iubită cu o floare dulce pe care vrea să o păstreze mereu aproape. Versurile evocă un sentiment de dor și o intensă afecțiune, subliniind ideea că dragostea adevărată este copleșitoare și transformatoare.