Constantine, Constantine,
Mă mir și mă uit la tine!
Ziua, noaptea prin pădure,
Plin de rouă, vai de tine!
Și dacă mă uit mai bine,
Constantine, Constantine,
Neagră-i cămașa pe tine!
Marioara, Marioara,
Ia-o tale și mi-o spală
Cu săpun de tămâioară
S-o usuci în sân de seară!
Și pentru atâta lucru,
Marioara, Marioara
Nu ți-ar mai putrezi trupul!
A cui ești, Marie dragă?
A lui cu mustața neagră!
Al mai mare vânător
M-a prins noaptea la izvor
Nu mi-e ciudă că mă prinse
Constantine, Constantine,
Da’ ține ușile-nchise,
Marie privighetoare,
Ce cânți noaptea pe răcoare?
Osândite-ar și te-ar bate
Pernioara de-asta noapte
Căpătâiu’ de la spate,
Marioara, Marioara,
Și vorbele voastre toate!
Când eu te-așteptam pe-afară,
Marioara, Marioara,
Cântecel de primăvară!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o stare de melancolie și regret, evocând o poveste de dragoste pierdută sau trădată. Natura este martoră la această suferință, iar personajele, Constantine și Marioara, sunt prinse într-un ciclu de așteptare și dezamăgire.